Referitor la dispozițiile art. 4 din proiectul Legii privind unele măsuri de protecție a personalului didactic, de conducere, de îndrumare și control din învățământul preuniversitar în îndeplinirea atribuțiilor specifice funcției, potrivit căruia:

„În cursul procedurii legale aplicabile, faptele sesizate, în scris, de personalul didactic, de conducere, de îndrumare şi control, în exercitarea atribuţiilor specifice funcţiei, se bucură de prezumție relativă de veridicitate, până la proba contrară.”, se impun următoarele precizări:

Această prezumție, relativă, poate fi răsturnată prin proba contrară, fapt expres menționat în cuprinsul articolului 4 al proiectului de lege, tocmai pentru a nu se pune problema institutirii unei prezumții absolute, dar nici problema încălcării prezumției de nevinovăție. Cu alte cuvinte, starea de fapt consemnată în scris, de personalul la care se referă art. 4 din proiectul de lege se prezumă, până la proba contrară, a corespunde adevărului obiectiv. Practic, leguitorul doreste să instituie o prezumție relativă de veridicitate, în ceea ce priveste faptele sesizate de către personalul didactic căruia îi sunt aplicabile prevederile acestei legi.

Se impune mentionat că, în doctrină și practică, a fost statuat constant că prezumția relativă de veridicitate își găsește deplină aplicabilitate pe tărâmul ilicitului contravențional, fiind o trăsătură esențială a proceselor-verbale de constatare a contravenției.

Nu trebuie uitat nici faptul că prezumției de veridicitate i se opune prezumția de nevinovăție a celui care a săvârșit faptele sesizate de personalul didactic. Prezumția de nevinovăție constituie garanția procesuală principală a dreptului la apărare, consacrată inițial la nivel internațional în art. 9 din Declarația universală a drepturilor omului și cetățeanului din 1789 și ulterior în art. 6 par. 2 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului și care reglementează, în esență, dreptul unei persoane de a fi considerată nevinovată până la stabilirea în mod legal a vinovăției sale. Ori, de principiu, respectarea acesteia presupune întrunirea a 3 condiții cumulative, respectiv (i) autoritățile să nu pornească de la prejudecata vinovăției beneficiarului acestei prezumții, (ii) sarcina probei să incumbe celui ce acuză, recte organelor statului, astfel că revine întotdeauna autorităților obligația de a stabili vinovăția, cel acuzat neavând îndatorirea de a furniza probe pentru a-și demonstra propria nevinovăție, precum și că (iii) orice dubiu sau îndoială rezonabilă profită subiectului pasiv al procedurii de tragere la răspundere.

Mai mult, Curtea Constituțională a României, în soluționarea nenumăratelor excepții de neconstituționalitate cu care afost învestită (avem în vedere, cu titlul de exemplu, Decizia nr. 1096/2009 )a statuat că „procesul-verbal de constatare și sancționare a contravenției se bucură de prezumția de legalitate, însă, atunci când este formulată o plângere împotriva acesteia, este contestată chiar prezumția de care se bucură. În acest caz, instanța de judecată competentă va administra probele prevăzute de lege, necesare în vederea verificării legalității și temeiniciei procesului-verbal. Cel care a formulat plângerea nu trebuie să își demonstreze propria nevinovăție, revenind instanței de judecată obligația de a administra tot probatoriul necesar […] instanțele de judecată nu pot face aplicarea strictă a regulii onus probandi incumbit actori, ci, din contră, chiar ele trebuie să manifeste un rol activ pentru aflarea adevărului din moment ce contravenția intră sub incidența art. 6 din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale. Prin urmare, nu se poate susține răsturnarea sarcinii probei”.

Ori, este evident faptul că, însăși Curtea Constituțională a statuat, fără echivoc, în practica sa, pronunțată în legătură cu legislația aplicabilă în materie contravențională că o prezumție relativă de veridicitate nu se poate situa deasupra prezumției de nevinovăție în plan procesual în lipsa unui minim registru probatoriu pe care să se bazeze, neputând avea de plano valoare probantă absolută.

Consilieri juridici,

Glință Liliana
Adam Andreea