„3,1 milioane de elevi, 225 de mii de cadre didactice, 31.297 de clădiri școlare, 3,5% din PIB”. Sunt cifre seci, reci, care ocupă în fiecare an rapoarte întregi pe care instituţiile le prezintă, sub lumini diferite, în funcţie de ceea ce vor să câştige sau să transmită. Sunt cifre care arată, matematic, un sistem, care ar părea lipsit de orice suflu.
În realitate, însă, educaţia înseamnă viaţă, înseamnă primul pas făcut de un copil şi prima vorbă rostită. Înseamnă prima literă scrisă într-un caiet dictando şi prima adunare făcută la o numărătoare. Înseamnă primul eseu conceput cu migală şi prima traducere a unui text dintr-o limbă necunoscută. Înseamnă o diplomă luată cu efort, emoţie şi dorinţă. Înseamnă puterea de a da mai departe ceea ce ai învăţat tu.
Educaţia nu înseamnă statistici. Fiecare copil care păşeşte într-o unitate de învăţământ e un dar pe care poporul său îl primeşte pentru viitor. Pentru darul acesta, pe care ar trebui să învăţăm să îl preţuim, noi, toţi cei care putem ajuta la dezvoltarea acestui sistem, avem datoria să ne îndreptăm întreaga atenţie.
Educaţia nu înseamnă doar cifre, deşi, fără să citim statisticile, ne dăm seama cu fiecare an care trece, că sunt din ce în ce mai puţini tineri cu dăruire care aleg să predea în şcolile din România. Aşa cum realizăm că sunt mulţi profesori care au investit întreaga lor viaţă în binele elevilor, dar de care ne pasă din ce în ce mai puţin.
Şcoala nu e un loc, şcoala e un univers în care se dezvoltă gândiri, conştiinţe, idealuri, credinţe şi mai ales caractere. Cum putem uita de toate acestea, privind educaţia doar ca pe o simplă hârtie plină cu cifre?
Educaţia nu înseamnă troc şi nici comerţ, aşa cum nu înseamnă ajutor social. Nu e un sistem din care să se “facă bani” dar e singurul loc în care orice sumă investită aduce un câştig care nu poate fi cuantificat în nicio monedă.
Educaţia nu e doar despre unii sau alţii, este despre noi toţi. Este oglinda în care trebuie să avem curajul să privim, pentru că atunci când vom arăta cu degetul, acela va fi îndreptat spre noi.
De Ziua Mondială a Educaţiei privim cu mândrie spre trecut, spre cei care în urmă cu o sută de ani s-au luptat să apere şcolile şi limba română. Privim cu nostalgie și admirație spre Nicolae Iorga, Spiru Haret, Regina Maria sau Titu Maiorescu, care au înţeles că dezvoltarea există acolo unde educaţia nu e îngrădită de neajunsuri.
Privim cu tristeţe în prezent, când educaţia nu reprezintă o prioritate pentru o ţară şi un stat cu aspiraţii. Ne doare că învăţământul e lăsat mereu pe o listă de aşteptare cu numere mari de ordine.
Ne uităm însă, cu emoţie, spre viitor. Orice copil are dreptul la un sistem de şcolarizare corect, curat şi mai ales accesibil. Într-o Românie a anilor viitori nu trebuie să mai avem copii care abandonează şcoala, pentru că familiile lor nu le pot oferi pachetul cu mâncare, hainele sau rechizitele din ghiozdane.
Lăsaţi cifrele, lăsaţi statisicile, în băncile din şcoli nu sunt obiecte de inventar, sunt copiii acestei țări- în faţa acestora nu stau nişte unelte, stau dascălii șlefuitori de suflete și făuritori de caractere- iar acasă nu îi aşteaptă alte statistici, ci părinţii care visează să le fie bine copiilor lor.